miercuri, 7 decembrie 2011

Interviu Kaka




Ricardo Kaka a fost invitatul special al zilei de ieri la Real Madrid TV. Brazilianul aflat intr-o forma excelenta a raspuns tuturor intrebarilor pregatite de ziaristii spanioli dar si catorva din cele venite pe adresa redactiei de la fanii din intreaga lume la capatul “Kaka Day”. Iata ce a iesit:

RMTV: De ce crezi ca lumea te iubeste asa de mult?
RK: Cred ca datorita unor lucruri pe care reusesc sa le transmit jucand fotbal sau dand interviuri. Asa sunt eu, nu-mi schimb felul de a fi, si putin cate putin oamenii se invata cu acest lucru. In ultimii doi ani lucrurile nu mi-au iesit asa cum mi-as fi dorit din punct de vedere fotbalistic, dar chiar si asa oamenii continua sa ma sprijine cum pot mai bine si crezand in mine.

RMTV: Cum te definesti pe tine insuti?
RK: Sunt foarte sincer, onest si, chiar daca am trecut prin momente de tristete incerc sa fiu bucuros. Valorile mele sunt
familia, prietenii… Cand te afli la un nivel inalt e usor ca oamenii sa-si doreasca sa-ti fie alaturi. Dar cand totul merge rau, stii cine vrea cu adevarat sa fie langa tine.

RMTV: Ce te face sa te bucuri?
RK: Sa joc fotbal, sa ma antrenez zi de zi si, chiar daca uneori e dificil iti piere dorul. Am stat sase luni fara sa joc si mi-a lipsit acest lucru. Imi place de asemenea sa-mi petrec timpul cu familia, cu sotia, cu copiii. Partea cu fiii mei e incredibila, o iubire neconditionata care nu apare decat dupa ce ei se nasc.

RMTV: La inceputul carierei tale, a existat un profesor care a sfatuit-o pe mama ta sa te inscrie la o scoala de fotbal…
RK: Jucam la Colegiul Batista de Brasil iar intr-o zi un profesor i-a spus mamei mele ca eu jucam un alt fel de fotbal fata de ceilalti. I-a sugerat sa ma inscrie la o scoala, mama a cautat aceasta scoala si s-a pus pe treaba.

RMTV: E adevarat ca ziua jucai fotbal iar seara invatai?
RK: Asta s-a intamplat la final. La inceput invatam de dimineata si apoi ma antrenam la pranz. Apoi am inceput sa ma antrenez dimineata si sa invat noaptea. In final ma antrenam dimineata si la pranz si invatam noaptea.

RMTV: Ai avut probleme de dezvoltare cand erai mic?
RK: La 12 ani toti copiii erau mai inalti decat mine si dupa cateva teste am vazut ca dezvoltarea osoasa era cu doi ani in intarziere. Inainte de asta nu puteam decat sa astept. Sao Paulo a colaborat cu medicii pentru a vedea daca aveam probleme, mi s-a spus ca nu, si intr-un final am crescut.

RMTV: Daca nu erai fotbalist ce ti-ar fi placut sa devii?
RK: Intotdeauna mi-am dorit sa fiu fotbalist. Jucam fotbal de sala, 11, de toate felurile. La 15 ani, mi-am spus ca totul va fi secundar, trebuia sa merg pana la final si sa fiu jucator de fotbal. Daca nu, as fi fost acelasi lucru ca si tatal meu, inginer. El este un mare exemplu pentru mine, intotdeauna i-a placut sa fie faca corect lucrurile, cu sinceritate si integritate.

RMTV: La 18 ani ai trecut printr-o speritura care aproape te-a impiedicat sa iti implinesti visul.
RK: Eram junior la Brazilia, si eram sanctionat in primul meci. Mi-au dat cateva zile libere si am plecat acasa la bunicii mei. Unde locuiam eu erau cluburi cu tobogane si jucandu-ma cu fratele meu am tras cu capul dupa care m-am lovit de fundul piscinei. Ne-am dus la un spital si mi-au spus punct, apoi am ajuns la Sao Paulo, m-am antrenat iar gatul ma durea foarte rau. S-au facut niste analize si s-a constatat ca aveam o ruptura la a sasea vertebra la gatului. Medicul mi-a spus ca am fost norocos ca am continuat sa joc fotbal si sa merg.

RMTV: Cand te-ai intors ai facut primul pas la prima echipa…
RK: La intoarcere eu eram substituientul juniorilor si marea coincidenta a fost ca antrenorul primei echipe a lui Sao Paulo avea nevoie de un mijlocas. Tehnicianul juniorilor nu a vrut sa-i ofere titularul ci rezerva, care eram eu. De atunci n-am mai avut probleme.

RMTV: Cand viata te pune la incercare iar nivelul tau de joc nu este cel asteptat, cum lupti impotriva acestui lucru?
RK: Ceea ce ma motiveaza este dorinta de a juca si lucrurile care ies bine. Toti cei de aici vrem sa castigam, dar eu vreau sa ma bucur jucand. In primul an am avut pubalgie iar apoi oamenii mi-au spus multe lucruri despre Mondial. Al doilea lucru au fost problemele cu genunchii si indoielile in privinta mea. In vara puteam sa plec, sa incerc la alt club, alt campionat, dar m-am consultat cu antrenorul si mi-a spus ca doreste sa se bazeze pe mine in acest sezon. Florentino Perez de asemenea. Presedintele m-a intrebat intr-o zi: care este problema mea aici si i-am spus ca eu. Din punct de vedere fizic nu eram deloc bine cand eram pe teren, lucrurile imi ieseau inainte intr-un fel dinamic si natural, apoi am devenit prea static, previzibil.

RMTV: Te-ai gandit vreodata sa rasplatesti increderea in tine dovedita de presedinte sau Mourinho, cand multi oameni se gandeau ca Ricardo Kaka` nu mai exista ca jucator?
RK: Se vorbeste despre datoria pe care o am fata de fani. Este adevarat eu vreau sa trium pentru aceste persoane, pentru cele care au crezut mereu in mine. Familia mea, prietenii. Tot ceea ce fac este pentru ca aceste persoane se bucura vazandu-ma jucand bine din nou. Sezonul acesta a inceput bine, lumea vorbeste despre meciul cu Ajax dar
acest meci este o consecinta finala. In alta etape in care am jucat 10, 15 minute deja o faceam bine. Sunt motivat sa am din nou un randament ridicat si sa fiu un jucator decisiv. Iar atunci cand ajungem la finalul sezonului sa spunem ca a meritat osteneala. Presedintele si antrenorul au crezut mult in mine, Jose putea sa ma trimita la podea atunci cand era nevoie doar de o lovitura in plus pentru a o face. S-a comportat insa fantastic si m-a ridicat de jos.

RMTV: Ajunsesei sa plangi cand lucrurile nu mergeau bine?
RK: De multe ori, pentru ca nu intelegeam motivul. Am cautat mereu sa am un profil clasic de atlet. Incercam sa dorm bine, sa ma ingrijesc, etc. Oricum apoi jucam si lucrurile nu mergeau bine. Cateodata jucam iar apoi, cand ajungeam acasa, ma antrenam singur pentru a vedea daca fizic am conditia necesara. In ziua de azi, fotbalul e foarte exigent pe partea fizica, altfel te mananca adversarul, care e bine pregatit. Acum se vad roadele acestei munci titanice.

RMTV: Nu s-a intors decat Kaka`, ci si zambetul sau. E cel mai fericit moment de cand esti la Real Madrid?
De la prezentare da. Cat despre ceea ce e pe teren acum, ma bucur din nou de fotbal. Inainte, terenul era foarte mare, mi se parea totul dificil si atunci nu era o placere. Acum o fac din nou.

RMTV: Cum e vestiarul lui Real Madrid?
RK: Fenomenal, e o atmosfera placuta. Eu, de exemplu, ma inteleg bine cu Ricardo Carvalho dar asta nu inseamna ca nu ma inteleg cu spaniolii. Sunt cativa ce au ajuns recent, dar in general totul e genial, exista mult respect. In final glumim pe seama zvonurilor care spun ca nu ne intelegem, sunt chiar amuzante. Daca Madridul la finalul sezonului reuseste vor vedea ca vestiarul e foarte unit. Asta ne-am pus in cap sa demonstram, ne ambitioneaza toate aceste presupuse informatii.

RMTV: Iar Mourinho?
RK: La adresa lui am numai vorbe bune. Ti-am zis, situatia era de asa fel incat ma putea “ucide” usor dar a ales sa ma ajute sa ma ridice de la pamant. Un fotbalist bun dar accidentat nu te poate ajuta mult, il vindem, transferam altul, e atat de simplu. In plus, Kaka nu era un jucator pe care l-a adus el. Avea totul pentru a renunta la mine dar m-a ajutat intotdeauna. Presa a speculat multe si aici dar putina lume stie cat m-a ajutat Jose in perioada asta. In fotbal e normal ca antrenorul sa aiba incredere in jucatori pe care el ii aduce, dar aceasta incredere se poate castiga pe teren si la antrenamente indiferent de statusul pe care il ai. Eu cred ca obtin increderea antrenorului putin cate putin. A fost foarte
greu pentru ca am avut parte de antrenamente care pentru mine erau un dezastru. Niciodata n-a fost o problema a lui, ci a mea. Iar la final mereu mi-a fost alaturi, imi spunea unele lucruri, m-a ajutat, ma chema si imi spunea: “Rabdare, fi linistit!”. Iar restul staff-ului tehnic la fel. Partea psihologica in fotbal este fundamentala iar acest staff tehnic a facut in asa fel incat sa iasa bine. Le multumesc din suflet.

RMTV: Ce ai sa le spui fanilor madrileni?
RK: Vreau sa le multumesc pentru sprijin pentru ca am inceput bine sezonul, oamenii simt echipa iar fanii madrileni sunt alaturi de club. Impotriva lui Rayo Vallecano am primit un gol dupa 15 secunde, dar oamenii au simtit ca echipa dorea sa-si ia revansa si au inceput sa sustina din rasputeri si sa tipe, incepand un nou sir de victorii.

RMTV: Au ajuns mii de intrebari pentru tine din partea fanilor madrileni si iti vor acorda cateva. Prima spune: “Crezi ca aceasta echipa are mentalitate pentru a castiga La Decima?”
RK: Echipa e puternica din punct de vedere mental pentru a castiga al zecelea trofeu Uefa Champions League. Anul trecut am reusit sa castigam Cupa Regelui, dar asta vom vedea la final. Vad echipa foarte matura si mult mai bine pregatita pentru a castiga trofee importante.

RMTV: Din Statele Unite te intreaba cineva daca te vei intoarce la selectionata Braziliei.
RK: Am obiective personale. Pentru inceput primul lucru este sa castig din nou si sa continui sa am parte de meciuri pozitive. Sa merit sa ma intorc la nationala e unul dintre scopuri.

RMTV: In final, altii te intreaba cum ti se pare Mesut Ozil.
RK: Fenomenal, nu avem probleme cand jucam impreuna, e foarte inteligent. Este tanar dar are un viitor grandios. Este elegant, are viziunea jocului, greseste putin uneori dar asta e un lucru pozitiv. Va fi un foarte mare fotbalist, il apreciez mult.

joi, 24 noiembrie 2011

Drumul lui Cristiano Ronaldo spre Madrid


Un mic filmulet de 2 minute cu trairile lui Cristiano Ronaldo inainte de prezentarea sa in fata a aproape 100.000 de fani pe Santiago Bernabeu si inca unul cu sosirea lui CR7 la nationala Portugaliei.

miercuri, 16 noiembrie 2011

Fotbalul - religie pentru copii, afacere pentru ''pestii mari''


Se intampla prin anii 2000. Se deschidea o grupa de fotbal pentru copii si junior. Era imbulzeala mare, toti copiii din cartier erau acolo. O puzderie de copii, plini de energie, care avea sa devina o structura bine organizata de copii talentati. Copii, in adevaratul sens al cuvantului, pe la 7-8 ani fiecare.

- ”Tu, ce vrei sa te faci?
- Eu vreau sa ma fac HAGI!
- Ba nu,eu vreau sa ma fac HAGI!
- Eu vreau sa ma fac Adrian Ilie!!!”
Asta era tot ce se auzea in gramada de copii dornici sa devina fotbalisti.

Si asa a inceput totul, pe un stadion pe care au evoluat fotbalisti precum Ganea sau Lacatus, sau pentru cei mai nostalgici, Adamache sau Vaideanu. Toti copiii erau impartiti pe grupe,fiecare grupa avand un antrenor diferit. Era sansa fiecaruia pentru a-si atinge visul,insa,toti stiau ca nu era indeajuns doar sa-si doreasca; trebuiau sa-si sustina aceste vise prin munca multa si daruire,spirit de sacrificiu,pentru ca nu se punea problema lipsei de talent,toti fiind foarte talentati.

Erau 2 copii in toata gramada aceia, putin mai diferiti. Erau colegi de clasa la scoala, erau cei mai buni din acea clasa, primii 2 mereu la orice si se completau mereu. Cand unul era in dificultate, celalalt era imediat acolo pentru a rezolva problema. Erau cei mai buni prieteni. Cand au ajuns pe stadion, erau amandoi dornici sa inceapa cat mai repede antrenamentele. Unul a vrut sa se faca portar iar celalalt atacant. Erau foarte bucurosi la fiecare antrenament, mancau fotbal pe paine, toate discutiile lor erau despre fotbal, chiar si la scoala jucau fotbal cu mingi de tenis, iar portile erau facute din scaune. Exista o pasiune imensa, o flacara in inima lor pentru fotbal, ce ardea puternic, foarte puternic. Aveau antrenament de 2 ori pe saptamana, insa, ei veneau pe stadion chiar si in zilele libere, iar in weekend erau pe teren de dimineata pana seara. Cand ajungeau acasa,erau flamanzi, murdari, obositi insa extreme de fericiti. Parintii se chinuiau sa ii sustina, fonduri fiind putine oricum, mai ales ca tenesii li se rupeau frecvent, chiar o data la 2 saptamani ocazional,insa, cand le vedeau fericirea in ochi acceptau orice sacrificiu.

Asa au crescut copiii astia 2 impreuna, iar cu timpul, le-au crescut si abilitatile. Cel ce juca atacant, a devenit extrema si cel mai promitator tanar jucator la varsta sa din toata tara. A fost laudat la un turneu final de oameni precum L.Boloni si M.Belodedici. Avea 14 ani si primise o propunere destul de avantajoasa din punct de vedere sportiv insa, pentru el era un an mai complicat,un an in care trebuia sa-si dea examenele pentru a intra la liceu. El a ales sa continue in orasul natal continuand in paralel si sa invete foarte bine.Prietenul sau, portarul, era in continuare iscusit la scoala, doar ca era macinat de diverse boli.Ii era dificil sa fie nevoit sa nu joace fotbal. Il chinuia ascest gand,insa,desi era la o varsta frageda, fiind si foarte istet, era capabil sa perceapa lucrurile mult mai bine; doar ca,si-a dezvoltat si o personalitate foarte puternica avand in el o doza foarte mare de nebunie si lipsa de spirit de conservare. In toti acesti ani, a fost nevoit sa renunte pentru o perioada de timp la fotbal,a vand anumite probleme ce i-au interzis efortul fizic pentru un an de zile. El nu i-a ascultat pe doctori si, dupa jumatate de an era iar la antrenamente. Apoi,insa,au aparut alte probleme; iar a fost internat in spital ,iar a pierdut tot ce acumulase pana atunci ,insa, nu a vrut sa se dea batut nici o clipa. A asteptat o perioada de timp pana a simtit ca e capabil fizic sa joace iar fotbal si s-a intors pe teren.

Antrenamentele erau intense,mult peste nivelul perceput pentru varsta copiilor,insa,antrenorii aveau ganduri mari cu copiii respectivi. Stiau ca toti pot face fata cu brio la fotbalul de la cel mai inalt nivel din tara. Cei 2 prieteni foarte buni erau insa mult peste medie si la nivel mental. Ajunsesera sa aibe foarte multe cunostinte in domeniu, incercau lucruri cat mai dificile,pentru a putea evolua constant. La miuta de la sfarsitul antrenamentului, cel care era portar alegea mereu sa joace impotriva prietenului sau,chiar daca acesta era cel mai bun dintre toti, insa, stia ca doar asa poate evolua. Era frustrant cand prietenul lui ii dadea cate “o boaba” direct in vinclu de la vreo 20 de metri, dupa care auzea: ”nici pe asta n-o scoti?”. Asta nu facea decat sa-l ambitioneze si mai tare. Ramanea mereu dupa antrenamente, chiar si cate o ora cateodata,si exersa alaturi de prietenul sau diverse exercitii: 1 vs 1, centrari, suturi de la distanta, lovituri libere si la final penalty-uri; aici se faceau si pariuri; daca scotea 3 din 5, prietenul sau trebuia sa faca 30 de flotari, daca scotea 4 din 5,40 de flotari si la 5 din 5,50 de flotari,insa, era dificil sa obtii un astfel de procentaj; la fel era si invers, daca inscria 3 din 5,cel ce era portar era nevoit sa faca 30 de flotari si tot asa mai departe;la 2 din 5 era egal si faceau amandoi cate 20. Insa, era mereu acea dorinta de a deveni mai bun, stiau ca nu au cum sa ia fotbalul in gluma, pentru ca ii pedepseste altfel.

Amandoi erau foarte competitivi cu ei insisi, intre ei mai ales. Chiar daca erau ca fratii si exista un respect enorm reciproc,amandoi isi doreau sa castige mereu. Au fost momente cand era atat de mare dorinta de a castiga incat se depasea de multe ori granita in care se protejau unul pe celalalt,insa,asta ii facea mai puternici. Stiau ca la cel mai inalt nivel nu o sa-i protejeze nimeni. De cateva ori au fost trimisi la vestiare chiar inainte de finalul antrenamentului din cauza intensitatii cu care jucau. Se ciondaneau putin apoi glumeau ca la inceput.

Trecuse ceva timp, si ajunsesera la varsta de 16 ani. Cel ce era extrema era monitorizat de echipe precum Dinamo si Steaua. Era sunat de diferiti oameni ce lucrau la firme de impresariat (printre care si firma lui Victor Becali).Era cel mai promitator tanar din tara.Era deja la “echipa mare” in divizia B. La 16 ani, avea o conditie fizica mai buna decat toti ceilalti,unii fiind jucatori ce au evoluat in divizia A. In cantonamente, colegii il tachinau,intrebandu-l daca si-a luat ghetele de atletism pentru ca aveau alergari in ziua respective,insa, el era cel ce radea la final. Termina mereu primul si avea un timp incredibil de revenire(timpul in care pulsul iti revine la normal). Era incredibil din punct de vedere fizic.Iar tehnic,era fin,foarte fin. Avea un control al balonului foarte rafinat, iti lasa impresia ca e vulnerabil si ca poti sa-l deposedezi insa, in secunda urmatoare ti-o strecura printre picioare si te umilea. Nu te umilea cu rea vointa, insa, era atat de bun incat era o bucurie sa-l privesti cu cata dragoste evolueaza. Nu te puteai supara pe el pentru ca stiai ca nu o face cu rea vointa, o facea din reflex. Respira fotbal. Inima ii batea doar pentru fotbal.

El a ales insa sa fie la acelasi nivel si cu scoala in acelasi timp,iar din acest motiv, a refuzat toti oamenii ce vroiau sa-l impresarieze.El a considerat ca nu vrea sa intre intr-o lume in care se invart prea multe necunoscute. Au mai trecut ceva ani si cei doi prieteni au continuat sa se pregateasca exceptional,insa,ajungand la o varsta in care ar fi trebuit sa faca pasul spre fotbalul mare,au descoperit ca apar tot mai multe persoane ce incearca sa le puna bete in roate.Au devenit,practice, captive clubului care i-a crescut, si nu puteau trece la urmatorul pas. Cel ce juca pe postul de extrema a fost ofertat de Steaua Bucuresti, iar clubul a primit o oferta de 30 000 de euro la adresa lui,insa, presedintele a cerut dublu pe fotbalistul sau. Cei de la Bucuresti au spus ca nu ofera nimeni pe pamant 60 000 de euro pe un pusti.

Ar fi fost sansa lui,insa,nu s-a lasat afectat de asta si a continuat sa se pregateasca mai departe.Amandoi au realizat insa ca se afunda in mizeriile fotbalului romanesc,un fotbal ce nu-ti ofera prea multe sanse,si,daca nu ai sustinere e greu sa joci,mai ales cand vezi ca vin altii ce nu sunt la acelasi nivel cu tine,insa,joaca in fata ta pentru ca au parintii bani. Cel ce era portar era macinat de probleme de sanatate,insa sansa i-a suras la un moment dat. A avut sansa sa ajunga la un club de prima liga, FC Brasov,insa, din nou, presedintele clubului la care era legitimat nu si-a dat acordul. La putin timp dupa, cel ce era portar a suferit o accidentare cumplita. Ligamentele anterioare incrucisate tumefiate si leziune de menisc corn-posterior,la ambii genunchi. Ii era imposibil, din punct de vedere fizic sa mai joace fotbal vreodata, tinand cont de posibilitatile pe care le avea. Nici cel ce era extrema nu mai avea viitorul atat de stralucit. A mai incercat sa se transfere la alte cluburi prin divizia B,oriunde, doar sa plece undeva mai sus,insa,mereu primea acelasi raspuns, ”nu inca, ai rabdare”. In felul asta,usor usor a inceput sa se stinga flacara pentru a mai juca fotbal. A inceput sa se axeze pe scoala in continuare. A terminat liceul intr-o maniera excelenta,si acum e la facultate. Mai joaca fotbal doar din reflex, e in continuare extraordinar,insa,nu mai are acea daruire, acea pasiune.”A murit” fotbalul in el. Nu mai are nici un vis legat de fotbal. Se axeaza pe scoala acum.

Cel ce era portar a plecat prin strainatate sa lucreze. Situatia de acasa nu-i permitea sa ramana in tara sa munceasca.Era obisnuit cu munca.Toata viata a muncit,pentru fotbal,insa,acum,si-a schimbat obiectivele.”A murit” fotbalul si in el. Cunostintele au ramas, mai e o mica dorinta ascunsa ,undeva departe in interiorul lui,insa, nu mai e capabil sa joace fotbal niciodata.

Ei au ramas in continuare prieteni foarte buni,au tinut legatura mereu. Doar ca acum nu-i mai uneste fotbalul.Fiecare a inceput sa-si castige existent,fiecare a pornit pe alt drum. S-au schimbat multe. Cand se mai intalnesc,mai vorbesc despre cum era inainte, si cat de frumos era,cand totul era pur si nu erau atat de multe lucruri complicate. Povestea continua. Cei doi baieti sunt tineri si asteapta sa isi exploateze viitorul. Cel ce a fost portar si-a propus sa ajunga pe toate stadioanele mari din europa, sa vada fotbalul pur,fara prea multe complicatii precum cel din tara. Cel ce inca mai joaca fotbal,si e extrema se bazeaza pe facultate.

Fotbalul reprezinta o religie,insa ,e o religie ce te omoara incet incet daca nu ii dai ce trebuie la timpul potrivit. Daca ai sansa ta la timpul potrivit poti ajunge sus,insa, daca faci parte dintr-un sistem “murdar” e greu sa profiti de sansa ta.

luni, 14 noiembrie 2011

4-5-1



Specialiştii au convenit la unison că noul trend în materie de sisteme de joc este acela cu 5 mijlocaşi şi un singur vîrf, formulă care, de altfel, a şi ajutat Spania să iasă campioană continentală. Tendinţa către 4-5-1 a fost prefaţată încă de la începutul anilor 2000, în diverse forme, de către tehnicienii Alex Ferguson (4-4-1-1), Rafa Benitez (4-2-3-1) şi Arsene Wenger (4-1-4-1), toţi descoperind şi exploatînd la maximum avantajele mijlocaşului în plus. Chiar şi Felipe Scolari, deşi la prima vedere utilizează formula 4-3-3 împămîntenită de Mourinho, retrage extremele şi joacă tot în sistemul cu 5 oameni în linia mediană. Primul care a înţeles utilitatea noului sistem a fost managerul lui Manchester United, Alex Ferguson, care a început să-l folosească după plecarea argentinianului Veron, considerat un transfer nereuşit. Titlu cîştigat de gruparea de pe Old Trafford s-a datorat în mare măsură urcărilor în atac ale lui Cristiano Ronaldo, cel care a înscris un număr record de goluri pentru "diavolii roşii"(42) de cînd i s-a permis jocul în avanposturi.




duminică, 13 februarie 2011

interviu Jose Mourinho


Milano, 3 februarie 2011Un interviu foarte lung, cel realizat de Christian Panucci pentru Sky cu Jose Mourinho, dar interesant pentru a-l cunoaşte mai bine pe acest portughez care a câştigat totul cu Inter şi a avut succes în Portugalia şi Anglia. Povestirea pleacă de la începuturi, pentru a înţelege cum s-a născut mitul lui Special One. Daca aveati impresia ca il stiti pe Mourinho, pregatiti-va pentru cateva dezvaluiri incredibile din viata Specialului! Ai o diplomă în educaţie fizică, totuşi ai lucrat mult cu persoane cu dizabilităţi. Te-a ajutat în cariera de antrenor această experienţă? Pentru mine a fost o experienţă incredibilă pentru că acolo totul ţine de psihologie, totul e afecţiune, emoţie.Te poţi pregăti la Universitate pentru a lucra cu ei, dar când ajungi în mijlocul lor, totul e pasiune, inimă, legătură directă, empatie (NT-cineva a definit empatia drept „durerea ta în inima mea”).Eu am lucrat cu copii cu probleme motorii, apoi şi cu copii cu probleme mentale, psihice şi totul înseamnă dragoste. Tu reuşeşti să faci lucruri mărunte care pentru ei sunt uriaşe. Eram foarte tânăr şi în acelaşi timp în care antrenam băieţi de 14-15 ani, lucram şi la şcoală cu aceşti copii şi pentru mine asta rămâne o experienţă fantastică care mă urmăreşte pe viaţă, şi de multe ori le spun jucătorilor, când nu sunt fericiţi, că trebuie să fie mereu fericiţi şi că sunt atâtea probleme în viaţă iar aceşti copii ne sunt un exemplu. Un jucător trebuie să exploateze viaţa sa ca fotbalist, pentru că sunt 10-15 ani şi trebuie să fie fericit în toate aceste zile.

Te-ai născut dintr-un tată fotbalist şi dintr-o mamă bogată. În Portugalia anilor 70, o perioadă a marilor schimbări. Cum ai văzut acei ani? Cu puţină teamă, deoarece după revoluţie toată lumea avea speranţa unei schimbări pozitive dar şi teama unei schimbări negative. Familia mea s-a gândit de multe ori să părăsească Portugalia, dar de multe ori ne-am gândit că schimbarea trebuie să fie pozitivă şi că trebuie să rămânem. În acelaşi timp însă era un moment de libertate, de libertate de exprimare, de a trăi şi asta era un moment frumos. Am avut întotdeauna o familie fără dificultăţi economice, o familie care trăia în linişte, dar în acelaşi timp ancorată în realitate. De copil am avut prieteni din high-life-ul societăţii, dar şi prieteni care se confruntau cu mari dificultăţi şi asta m-a făcut să fiu pregătit pentru tot în viaţă. Să ştiu să convieţuiesc, să trăiesc şi să am legături cu toţi. A fost un moment de schimbare în Portugalia şi pentru mine o experienţă de viaţă pozitivă care m-a pregătit pentru viaţă.

Când te-ai decis să te faci antrenor?

Nu ştiu. Ca şi copil, nu voiam să fiu antrenor, voiam să fiu fotbalist.Veneam acasă cu mingea sub braţ nu cu manualul despre cum să antrenezi. Eu doream să devin fotbalist, dar în acelaşi timp învăţatul era foarte important deoarece, fără să învăţ nu aveam posibilitatea să mă joc cu mingea, aveam un control acasă. Apoi, cu tatăl tău fotbalist, acasă începi să citeşti o partidă într-un mod diferit, un pic cum fac şi eu cu fiul meu adesea, care după un meci îmi cere să explic de ce am schimbat asta şi nu aia, de ce am făcut asta şi nu aia, cine va juca următorul meci. Intri într-o dinamică de a gândi fotbalul într-un mod diferit de un copil care nu are un cunoscător de fotbal acasă. Apoi am înţeles că nu puteam să devin un mare jucător: puteam fi un fenomen când jucam cu prieteni aproape de casa mea, dar când am trecut la campionatul organizat am devenit un jucător ca mulţi alţii. Am înţeles că încă de tânăr eram mai mult antrenor din teren decât jucător. Organizam echipa, spuneam cine va juca aici, cine acolo, cât timp va dura partida. Când nu marcam, se încheia meciul, iar eu mergeam acasă cu mingea, eram mai mult un lider decât un jucător. Apoi, am studiat toate lucrurile, aproape natural: tatăl meu îmi cerea să merg să văd adversarii şi să-i fac un raport, şi asta mi se pare un mod foarte important de a învăţa să citesc o partidă şi de a învăţa să exprim ceea ce am văzut, pentru că una e ceea ce vezi tu şi alta e să-i faci pe alţii să înţeleagă ceea ce tu ai văzut. Asta m-a ajutat mult. Apoi , când am mers la universitate şi mă pregăteam de absolvire, am început să lucrez în sectorul juvenil. Apoi mi s-a ivit posibilitatea de a merge ca secund la prima echipă. Totul a fost gradual şi, experienţă după experienţă, mă aflam în faţa unei încercări mai grele.

Exprienţa la Barcelona? Experienţa la Barcelona a fost fantastică. Eu zic întotdeauna că înveţi mai mult cu jucătorii. În experienţa mea de antrenor, de când am început ca secund până în prezent, am învăţat mult de la jucători. Sunt jucători care te învaţă mai mult şi care, cu experienţa lor în teren, cu cererile şi îndoielile lor, te fac să înveţi. La Barcelona am ajuns într-o echipă care-i avea pe Stoichkov, Ronaldo, Figo, Popescu etc… O echipă cu oameni de top şi tu înveţi atâtea cu îndoielile jucatorilor, vorbind cu ei, cu cererile pe care ţi le fac.Pentru mine a fost o experienţă absolut fantastică şi m-a ajutat să fiu mai pregătit pentru experienţa ulterioară. Când am plecat de la Barcelona în Portugalia, aveam deja convingerea că nu mai vreau să fiu secund. Când eşti secund la Barcelona, asistentul unor oameni ca Robson sau Van Gaal, te gândeşti că eşti gata să începi şi când m-am întors în Portugalia, am venit deja cu convingerea că eram gata să-mi încep cariera de antrenor.

Ce ai luat de la Van Gaal şi Robson? Sunt două persoane total diferite. Robson ajungea la antrenament cu 10 minute înainte, juca golf şi avea o viaţă incredibilă, plină de bucurie. Era mereu pozitiv, iar fotbalul pentru el nu însemna presiune, ci era un motiv de satisfacţie. Eu pregăteam tot antrenamentul, organizam şi planificam detaliile, iar el era îndrăgostit de spaţiul de antrenament. „Jose, ce facem azi?”, îi răspundeam „Mister, facem asta, asta şi asta”. Let’s go and enjoy! Van Gaal era exact opusul. Van Gaal venea cu două ore înainte şi toate aceste detalii le pregătea el. Ceea ce făceam noi secunzii era să antrenăm. Cât nu am antrenat cu Bobby, am antrenat cu Van Gaal. Şi pentru mine a fost important pentru că o experienţă a fost complet diferită de cealaltă. În ultimul său an la Barcelona, mi-a dat echipa pentru meciurile din trofeul Gamper, pentru meciurile din cupa Catalunyei şi asta a fost foarte important pentru mine. Mi-a dat echipa şi a mers în tribună, toată responsabilitatea era a mea: asta pentru mine a fost fantastic. Spun mereu că Bobby mi-a dat o ocazie fantastică aducându-mă la Barcelona, deoarece am venit cu el, totuşi Van Gaal mi-a dat o libertate şi o incredere care m-au pregătit mult.

Apoi ai cucerit cupa Catalunyei. Când ai decis să te întorci în Portugalia, la ce te-ai gândit pe drum? Nu-mi place atât să conduc, cât să fiu singur în maşină. În acea călătorie, m-am gândit că mă aştepta o viaţă complet nouă, că eram pregătit, mergeam să înving şi puteam să fac diferenţa. Aveam o convingere şi o încredere în sine foarte ridicate şi eram foarte pregătit. Mă gândeam să merg în Portugalia nu la o echipă din top 3, mă gândeam că parcursul normal ar fi fost acela de a lua o echipă medie şi apoi să ajung în top. Dar apoi am ajuns în Portugalia şi fostul meu antrenor Jupp Heynckes a fost demis şi am ajuns la Benfica, care pentru noi în Portugalia este precum Milan, Inter sau Juve. Şi pentru unul care nu mai fusese antrenor principal nu era o experienţă uşoară. Şi am ajuns la un gigant, iar în Portugalia ca şi în Spania, preşedinţii sunt aleşi. Şi după ce eram aici de două luni, a avut loc schimbarea preşedintelui, am învins Sporting cu 3-0, dar a fost o victorie fără de care nu puteam continua. A fost o schimbare enormă în club, iar omul care m-a ales acum pleca. Omul care venea şi care câştigase alegerile, era un om cu idei total diferite de ale mele şi am ştiut în mod sigur că nu puteam continua. Îţi imaginezi că a fi la Benfica, echipa merge bine spre mai bine, cu sentimentul că poţi câştiga campionatul şi să pleci din proprie iniţiativă e un sentiment foarte dificil. Apoi am mers la Leiria, care este ca o echipă ce se luptă să rămână în serie A.

Şi faci un miracol: termini pe 5.

Nu termin pe trei. În decembrie în Portugalia e posibil să schimbi echipa în aceeaşi stagiune, nu ca în Italia sau Spania unde poţi antrena doar o echipă într-un sezon. Şi ajungem aici în decembrie, eram pe trei, Leiria termină campionatul pe 5, dar fără mine în ultimele şase luni. Eu ajung în decembrie şi Porto trăieşte o criză profundă, era pe 5, 6, 7, şi preşedintele lui Porto, care mă cunoştea de când eram secundul lui Robson la Barcelona, mă dorea şi ideea lui era că în acel an nu puteam cuceri nimic deoarece eram prea în spate şi trebuia doar să încercăm să terminăm pe poziţie de cupa UEFA, să terminăm în primii 5, iar anul viitor să costruim o echipă pentru a câştiga. Am rămas la Leiria doar din iunie în decembrie, apoi m-am dus la Porto pentru a doua parte de campionat. Am terminat pe locul trei şi am ocupat o poziţie ce ne permitea să jucăm în cupa Uefa sezonul următor.

Totuşi aici construieşti pentru prima dată propria echipă. Da, perfect adevărat. Porto avea o echipă cu doi portughezi când am ajuns. Era o echipă de brazilieni şi argentinieni. Nu câştiga nimic şi nu era într-o relaţie apropiată cu suporterii, o mare problemă. Eu care “citeam” fotbalul portughez de şase luni, cunoşteam toate talentele portugheze care jucau pentru alte echipe mai mici. Am cumpărat 12 jucători, toţi portughezi, toţi jucători care jucau la echipe mai mici şi despre care noi credeam că ar fi avut capacitatea să joace la o echipă mare cum e Porto. Jucătorii erau Paulo Ferreira care acum e la Chelsea, Carvalho care e la Real Madrid, Nuno Valente care s-a oprit, dar a jucat la naţională un Mondial şi un European, Maniche care a jucat la Chelsea şi la Naţională. Toţi jucători care au devenit importanţi pentru Porto şi penrtu Naţională şi care au făcut o carieră frumoasă. Era o echipă căreia i-am spus în pre-sezon:”Noi n-am cucerit nimic, nici eu nici voi.Toţi zero. Titluri zero.”. Era doar Vitor Baia, care la cei 32 de ani câştigase ceva, dar altfel toţi ceilalţi zero. Şi după, împreună, am câştigat campionatul , cupa Uefa, Champions League, am câştigat totul cu o echipă care a plecat de la zero.

Dacă nu greşesc, jucaţi 4-4-2?

Jucam 4-3-3 în campionat şi 4-4-2 în Europa. Eram o echipa foarte organizată şi foarte disciplinată tactic. Aveam un Deco, care atunci avea 23-24 de ani, era în vârful carierei sale, şi care a fost un foarte mare jucător, în spatele a două vârfuri. Era o echipă foarte disciplinată tactic cu o mare dorinţă de victorie şi cu o concentrare enormă şi era foarte greu pentru noi să pierdem un meci.În Portugalia, dacă eşti o echipă bună, câştigi campionatul, nu e greu. Pentru că la bază e un campionat între două, trei echipe şi e o mare diferenţă de valoare între cele trei şi celelalte. Totuşi, în Europa, cred că a juca în cupa Uefa, a fost foarte important pentru noi pentru că echipa n-ar fi fost pregătită să meargă de la confruntările cu echipe mici direct la confruntările cu marile cluburi din Champions league. A juca în cupa Uefa cred că a fost foarte important pentru această echipă, deoarece în al doilea sezon, când am ajuns în Champions, eram campioni de Uefa, jucasem finala Supercupei cu Milan, jucătorii jucaseră deja în Naţională şi când am ajuns în Champions eram deja o echipă cu un background important.

Jucătorii tăi ziceau că se antrenau simulând în cursul săptămânii partida de duminică. E adevărat. La Porto, în acel moment aveam posibilitatea să facem asta deoarece în Portugalia sunt mai puţine meciuri, o singură cupă şi posibilitatea de a organiza mai bine meciurile, de a alege când să joci. Dacă voiam să jucăm luni şi să ne odihnim o zi în plus, jucam luni. Dacă voiam să jucăm vineri, înainte de o partidă din Champions, puteam juca vineri. În Portugalia există această posibilitate a cluburilor de a alege, nu televiziunile controlează situaţia. Şi noi făceam mult asta. Ştiam că echipa mea nu era o echipă de oameni cu mare experienţă şi mare cultură tactică şi era important pentru noi să facem acest tip de muncă. Erau oameni care conştientizau foarte mult propriile calităţi şi propriile limite, o echipă care putea ascunde propriile probleme şi în care fiecare putea să-şi dea viaţa pentru ceilalţi. O echipă fantastică cu oameni care vor rămâne mereu în inima mea, ca toţi ceilalţi, dar am crescut cu ei, am ajuns la prima mea Champions League cu ei, şi oameni care în acest moment au practic vârsta mea, care şi-au încheiat cariera, totuşi vom rămâne fraţi pentru toată viaţa.

Ettore Messina (antrenorul echipei de baschet a lui Real Madrid, considerat un Mou al acestui sport) a declarat că se gândea că în baschet chestiile întâmplătoare au fost puţine, dar după ce a vorbit cu tine înţelege că şi în fotbal tu reduci întâmplarea ca antrenor.

Încerc să o fac. Ettore a fost aici şi suntem amândoi antrenori la Real Madrid, totuşi distanţa spaţială în care noi lucrăm e enormă, suntem foarte departe. El a venit odată aici cu asistenţii săi şi eu am mereu o mare curiozitate de a şti cum se lucrează în alte sporturi. De exemplu, baschetul e un sport unde crezi că poţi învăţa, am decis să-i deschid larg uşa lui Messina pentru a-i arăta cum lucrăm noi. Avem un departament mai puţin organizat de scout şi pregătire a partidelor şi analiză a adversarilor şi a performanţei noastre. Am deschis uşa şi Ettore a înţeles că muncim serios şi mult. El a înţeles asta şi m-am bucurat deoarece mulţi cred că în fotbal noi trăim doar din talentul jucătorilor şi mi se pare că în fotbalul de azi, unde toate echipele au jucători şi antrenori buni şi sunt bine pregătiţi fizic, mi se pare că a avea acest tip de organizare poate face diferenţa.

În partida din Supercupă cu Milan, echipa ta FC Porto, a lăsat impresia că anul următor în Champions, ar putea realiza ceva măreţ. Da. Am pierdut pentru că Milan era Milan şi tu ştii că Milan stie foarte bine cum să gestioneze rezultatul. Ei au marcat în primele minute un gol cu capul prin Sheva, dar după aceea noi am jucat şi am dominat meciul şi în repriza a doua puteam clar să înscriem. Chiar şi eu am avut acea senzaţie. Evident că am vrut să câştigăm Supercupa, totuşi chiar dacă am pierdut eram fericit cu acea senzaţie. Anul următor dacă am fi jucat încă o dată cu Milan, puteam învinge. Şi dacă ştii că poţi câştiga contra lui Milan, care era campioana Europei, poţi câştiga împotriva oricărei alte echipe. Asta a fost o senzaţie importantă pentru mine şi pentru jucători. Pentru că atunci când câştigi cupa Uefa, am jucat contra lui Celtic în finală, contra lui Lazio, care era o mare echipă, în semifinale şi am câştigat, chiar dacă pierzi contra lui Milan dar încerci acea senzaţie, vreau să spun că eşti pregătit pentru Champions. MonteCarlo n-a însemnat o cupă pierdută, ci începutul respectului de sine şi a încrederii că puteam învinge şi fi competitivi fără a avea teamă de nimeni.

Când am jucat la Londra, Chelsea se uita de jos în sus spre Europa. Apoi ai venit tu şi ai schimbat totul. Cunosc bine istoria lui Chelsea şi tu ai jucat într-o mare echipă. Cred că în acel moment, dacă Chelsea ar fi avut banii lui Roman Abramovici pentru a cumpăra doi sau trei jucători adevăraţi care să facă diferenţa, Chelsea a voastră putea să o facă. După, a fost o perioadă de tranziţie negativă, pentru că au fost banii lui Roman, dar alegeri greşite şi pentru 2-3 ani Chelsea a avut banii şi dorinţa lui Roman de a face istorie la Chelsea, 2-3 jucători care când jucai tu nu erau şi care erau fantastici. De exemplu Lampard pentru mine în fotbalul englez e un jucător din altă lume, dar lui Chelsea îi lipsea ceva şi pentru mine acel ceva a venit când am venit noi. Un tip de leadership diferit- eu nu sunt un tip modest, tu ştii-un tip de pregătire psihologică diferit pentru echipă şi folosirea banilor lui Roman pe 2 sau 3 jucători care lipseau pentru a face o echipă într-adevăr de top. Şi cu banii lui Roman şi grupul care-l aveam, am făcut o schimbare traumatică în sens pozitiv care ne-a permis să câştigăm campionatul doi ani consecutiv şi alte cupe şi mai mult decât atât o echipă de viitor deoarece acum Chelsea are exact aceeaşi jucători pe care-i avea în 2004-2005. A venit Anelka, a venit Ivanovic, totuşi Chelsea e exact aceeaşi echipă. Anul trecut Ancelotti a învins din nou, iar Chelsea are echipă pentru încă 2-3 ani.

Raportul tău cu Abramovici? Fantastic în timpul cât am lucrat împreună, fantastic şi acum. Şi cu el, cu Moratti, cu Pinto da Costa la Porto. Acum sunt de puţin timp în Spania dar sper să pot spune acelaşi lucru şi despre Florentino. N-am mai avut probleme şi am fost întotdeauna onest. Şi când eşti onest, uneori trebuie să-i spui preşedintelui tău lucruri pe care nu vrea să le audă, dar e mai bine aşa. Am învăţat atâtea de la ei şi cred că şi eu i-am ajutat puţin să fie mai buni în funcţia lor.

Eu cu presa n-am mai avut o bună relaţie, mai ales că nu-mi place atât să vorbesc, chiar dacă acum sunt cronicar. Tu ai fost mereu unul care spune ce gândeşte tuturor, totuşi în Anglia ai avut mereu o relaţie bună cu ziariştii. E complet diferit, ai o viaţă complet diferită. La Chelsea nu aveai acelaşi centru de antrenament pe care l-am avut noi, totuşi antrenamentele erau cu porţile dechise, erau zero ziarişti, zero fani, nu era absolut nimeni. O poveste complet diferită. Ajungeai la o conferinţă de presă şi nimeni nu dorea să ştie cine a jucat, de ce nu a jucat, ce sistem tactic foloseai, nimeni nu voia să ştie astea. Voiau doar să caute 2-3 cuvinte pentru a face prima pagină din The Sun, Daily Mirror, etc., totul era mult prea uşor. După Anglia am ajuns în Italia şi am găsit o lume total diferită şi mult prea complexă. Pentru mine cel mai rău era după meci. Nu pentru că nu-mi place, mi-a plăcut mereu să vorbesc la TV, să vorbesc cu Gianluca Vialli, Arrigo Sacchi, oameni cu o părere sinceră care te fac să gândeşti şi să înveţi. Dar după un meci voi jucătorii sunteţi obosiţi şi chiar şi noi antrenorii suntem. După meci unul trebuie să mănânce, să meargă acasă, să se odihnească. În schimb, după partidă, o oră de TV mi se părea greu şi era lucrul care-mi plăcea cel mai puţin. Dar îmi amintesc ce-mi spunea Crespo când l-am avut la Chelsea. Hernan îmi spunea de multe ori, pentru că eu îl întrebam atâtea despre Italia, iar el zicea mereu:”Când suntem în Italia, suntem sătui de Italia, când nu suntem în Italia, ne lipseşte…” şi e adevărat. Spunea de asemenea: “În Italia dacă marchez un gol, îl revăd la televizor de 50 de ori în cursul săptămânii.În Anglia dacă înscriu un gol şi nu-l văd în reluările BBC după meci, nu-l mai revăd de loc, pentru că nimeni nu-l mai reia în cursul săptămânii”. În Italia e stresant, dar e frumos.

Eu am avut mai multe discuţii cu câţiva antrenori. Tu cum ai fi făcut cu mine? Îmi place discuţia şi îmi place opinia. Sunt jucători cu care nu e uşor să ai un schimb de cuvinte, sunt prea închişi în ei pentru acest nivel. Există alţii care sunt complet deschişi şi asta îmi place. Eu zic mereu: tu înveţi cu jucătorii, cu cererile lor, cu opiniile lor, te fac să gândeşti şi pentru mine asta e plăcut. Cred că o echipă are nevoie de 2-3 jucători cu acest tip de caracter, care au păreri şi te pun să gândeşti. Îmi place mult asta şi la colaboratorii mei secunzi şi aştept asta de la ei. Printre jucătorii mei în faţa grupului, îmi plac cei ce nu sunt prea defensivi. Dar îmi place mult şi când simt că un jucător nu vrea conflictul, ci vrea să ajungă la o soluţie, ceea ce vreau şi eu, care este de a câştiga şi a aduce ceva în plus.

miercuri, 13 ianuarie 2010

Stiati ca ...


Ochiul unui strut este mai mare decat creierul acestei pasari.

Irlanda este singura tara europeana in care nu exista serpi.

Girafa
este singurul animal care isi poate introduce limba in ureche. Limba unei girafe adulte masoara peste 50 de centimetri.

In statul american, Dakota de Nord, nu s-a inregistrat niciodata un cutremur.

Absolut toti copiii se nasc fara rotule
. Ele se formeaza complet in intervalul de varsta de 2-6 ani.

O persoana are in medie 1.460 de vise in fiecare an.

Cel mai intalnit nume barbatesc de pe planeta este Mohammed.

Unghiile de la degetele mainilor unui om cresc de patru ori mai repede decat cele de la picioare.

Februarie 1865 este singura luna din istorie in care nu a fost inregistrata luna plina.

miercuri, 7 octombrie 2009

Catenaccio


La Grande Inter
C a t e n a c c i o


Finala cupei campionilor 1964 INTER - REAL MADRID 3-1 ( Mazzola 2 , Milani / Felo )

Inter prim 11 : Giuliano Sarti (portar) , Armando Picchi, Aristide Guarneri, Tarcisio Burgnich, Giacinto Facchetti, Carlo Tagnin, Luis Suarez, Mario Corso, Jair Da Costa, Sandro Mazzola, Aurelio Milani.

Finala cupei campionilor 1965 INTER - BENFICA 1-0 ( Jair )
Inter prim 11 : Giuliano Sarti (portar), Armando Picchi, Aristide Guarneri, Tarcisio Burgnich, Giacinto Facchetti, Gianfranco Bedin, Jair Da Costa, Sandro Mazzola, Joaquin Peiro, Luis Suarez, Mario Corso.

In anii 60 echipa condusa de Helenio Herrera facea furori castigand de 2 ori la rand Cupa Campionilor . Echipa este de asemenea cunoscuta pentru suprematia lor in Seria A in timpul anilor 60 cand a castigat de 7 ori Lo Scudetto.
Ce este CATENACCIO? din start dupa denumirea lui italiana ( in italiana catenaccio inseamna lacat) ne dam seama ca este vorba despre cel mai cunoscut sistem defensiv care a existat vreodata…acest catenaccio a fost implementat de italieni la inceputul anilor 60 acestia vazindu-l in Elvetia la un antrenor pe nume KARL RAPPAN. Primul tehnician italian care a implementat acest sistem se numea GIPO VIANI care a impus la AC Milan acest tip de aparare iar succesori lui …Nereo Rocco dar mai ales argentinianul Helenio Herrera (antrenor la inter ) l-au adus, l-au perfectionat facandu-l o religie in Italia. Catenaccio se bazeaza pe consolidarea apararii cu scopul contracararii jocului ofensiv al adversarului dar si cu scopul pregatirii unor contraatacuri devastatoare.

FOR FOREGIN VISTORS (English version) :
The key innovation of Catenaccio was the introduction of the role of a libero, or sweeper, a player positioned behind the line of three defenders. The sweeper's role was to recover loose balls, nullify the opponent's striker and double-mark when necessary. Another important innovation was the counter-attack, mainly based on long passes from the defence. In Herrera's version in the 1960s, four man-marking defenders were tightly assigned to each opposing attacker while an extra sweeper would pick up any loose ball that escaped the coverage of the defenders. The emphasis of this system in Italian football spawned the rise of many top defenders such as Claudio Gentile and Gaetano Scirea in the 1970s, Giuseppe Bergomi and Franco Baresi in the 1980s, the famous all-Italian Milan defensive four of Baresi, Paolo Maldini, Alessandro Costacurta and Mauro Tassotti of the 1990's and 2006 World Cup winners Fabio Cannavaro and Alessandro Nesta and many others in 2000s for which the Italian national team would become famous for.